O femeie puternică nu are nevoie de lumină pentru a străluci, ea este lumina!

        O femeie puternică nu plânge. Nu. Ea vine la pachet cu un zâmbet șmecher, ușor arogant. Ea nu plânge și nu se plânge. Ea doar pleacă. De ce? Pentru că și ea are suflet și o doare. O doare fiecare minciună înfiptă în inimă ca un cuțit, o doare fiecare promisiune care a rămas doar o vorbă în vânt, o doare fiecare zâmbet fals de care s-a îndrăgostit. O doare fiecare pas al lui în direcția opusă, o doare nepăsarea… O femeie puternică înghite în sec și pășește mai departe cu același zâmbet pe buze. Ea știe că dacă nu e loc pentru ea, trebuie să plece. Ajunsă acasă,  închide ușa și își dă scutul jos. Ascunsă în întunericul nopții își plânge durerea pentru că nici ea nu vrea să se vadă așa.

      Așa m-am ascuns și eu în noapte,  m-am refugiat într-un colț știut doar de mine, rareori încălzit de o lumânare. Flacăra ei era speranța mea dar ai venit tu și ai suflat peste ea fără să-ți pese că mă arunci în întuneric. Dar e ok, știu drumul și pe acolo deși pășesc cu teamă. Îmi iau inima-n dinți și merg înainte la fel ca atunci când m-am aruncat în gol riscând să fiu fericită. Am învățat cu fiecare rană să fiu mai curajoasă, mai puternică și am învățat și drumul spre înainte! Asta după ce am învățat să mor… și e ușor. E greu însă să te trezești din nou! Dar am putut și încă pot! Cicatricile au rămas, la fel și în suflet, dar le car după mine căci ele m-au adus aici,  în lumină. Și totuși,  o femeie puternică nu are nevoie de lumină pentru a străluci,  ea este lumina!

        Femeia puternică știe că după fiecare moment în care se prăbușește are forța să o ia de la capăt. A învățat să își coasă sufletul atât de bine încât pare un designer genial din mâna căruia iese mereu o haină nouă, nemaivăzută până atunci. Dimineața își îmbracă noua atitudine și iese în lumină de parcă ea ar fi lumina. Pășește sigură pe ea, radiază mai ceva ca soarele și emană multă căldură, pentru că sufletul ei e plin de iubire pentru viață, ea este cea care o dă, iar viața o iubește dându-i putere! 39965146_2137382476529394_3885060685331169280_n

Reclame

„Eu sunt iubirea!”

Tu vezi toamna din mine cum se zbate? Simți adierea ușoară de la apus cum pătrunde printre atâtea culori? Eu merg cu pași grăbiți în nuanțe colorate urmând iubirea. Cândva mi-a spus că va veni… Am lăsat ușa larg deschisă și am așteptat privind către ea. Nu s-a întâmplat nimic așa că m-am pornit către mine. Făcând curățenie în suflet am auzit pași străini în fața casei. Am ieșit în prag dar nu am văzut nimic. Am intrat înapoi și încercând să închid ușa o zăresc într-un colț. Se strecurase într-un moment de neatenție probabil și stătea acolo zâmbindu-mi. O privesc cu același zâmbet și o întreb : „Tu cine ești?” „Iubirea” îmi răspunse călduros. „Bine ai venit!” „Eram aici deja, dar priveai mereu afară…” Mi-am luat liniștea în brațe și am început să dansez fericită. „Eu sunt iubirea!” Pașii mă purtau prin toată casa iar sufletul îmi râdea în hohote.
„Ce oarbă am fost…”
„Nu… nu ai fost pregătită. Acum mergi și-o împarte! Cu cât vei dărui mai multă cu atât vei primi mai multă!”
Mi-am luat sufletul și am plecat oriunde către oricine. Mi-am dăruit iubirea necondiționat iar răsplata a fost înzecită. Într-o seară, mergând așa, te-am întâlnit pe tine. Mi-am recunoscut iubirea pe chipul tău. Purtai un sărut minunat pe care mi l-ai pus pe buze. Eu l-am așezat în suflet. Ne-am îmbrățișat și am plecat ținându-ne de mână.
„Încotro?”
„Să dăruim iubire!”

150427SunsetLovers-e1429735842676

Piesă de toamnă

        6100321462_53bbd4735e_b       Mi-e frig. Mă îmbrac cu frunzele de toamnă. E anotimpul inimilor reci. E vremea cărărilor pustiite, a vocilor rătăcite. Pictez tablouri cu mâna goală aruncând vopseaua pe pânza albă peste care picur lacrimi. Așez umbre între ramele negre si apoi le abandonez. Caut coli de hârtie încercând să te scriu, dar nu găsesc. Pășesc pe scena goală, desculță, încercând să mă dezbrac de dorul tău. Și suferința e o artă ce pășește peste sufletele îndrăgostite. Mă simt ca un fragment din viața ta în timp ce tu îmi ești întreaga carte. Cortina e grea, îmi cade pe inima fără putere și rămân jos, întinsă pe podeaua rece, plină de praf. Întind degetele și te scriu acolo apoi te șterg și iar te scriu… nu am puterea să te strig. Dar versul îmi rămâne, vocea se stinge… iar tu, să mă citești frumos cândva!

 

 

Căutând… oameni!

        Aș vrea să mă arunc într-o mare fără străzi, să nu știu unde merg, să nu fiu nevoită să aleg. Să mă las purtată pur și simplu de vânt printre valurile zgomotoase. Să închid ochii și să simt cum plutesc zâmbind soarelui, să simt cum își așează razele lui calde pe pielea mea  înlocuind orice îmbrățișare omenească, rece și lipsită de emoții.  Așa roboți am devenit… Cred că m-am născut în vremurile greșite unde rătăcesc printre oameni goi, interesați doar de partea materială. Eu iubesc omul care dimineața iese din casă și zâmbește către soare, iubesc omul care își savurează ceaiul cald seara, lângă sobă.  Iubesc omul care privește florile cum înfloresc primăvara și se bucură de mireasma lor. Iubesc omul care nu fuge de ploaie ci se hrănește cu ea asemeni unei plante. Iubesc omul care se joacă în zăpadă alături de copii, iarna. Iubesc omul care își scrie iubirea la lumina lumânării. Iubesc omul care citește și își hrănește mintea. Iubesc omul care dăruiește din suflet, fie  el și un zâmbet. Iubesc omul care iubește! Dar omul ăsta parcă nu mai e… Poate fărâmi din el rătăcite undeva. Le-aș aduna cu drag, dar am obosit căutând și cine știe dacă ar supraviețui acestei lumi. Și totuși eu cum pot?  Poate că nu sunt singura. Și plec obosită târându-mi pașii mai departe căutând… oameni!

barca-deriva

Îmi ești!

Îmi ești un gând ce aleargă prin mintea încărcată cu atâtea întrebări. Îmi ești scânteia din ochi și zâmbetul de pe buze scris de sărutul tău tandru. Îmi ești amintirea caldă ce îmi mângâie sufletul când nu ești. Și când nu ești parcă nimic altceva nu îmi îmbrățișează sufletul cum o faci tu! Ești singurul bărbat care m-a făcut să simt asta, să te simt și în suflet nu doar în trup. Singurul care mi-a pus acolo șoapte nespuse și vise nemuritoare cu noi! Îmi ești frunza de toamnă ce îmi acoperă bătăile inimii obosite de atâta așteptare. Îmi ești raza de soare ce-mi mângâie părul dimineața când ies în grădină. Mi te imaginez acolo printre flori cum te bucuri de ele. Îmi ești bărbatul ce-mi acoperă ochii triști uneori cu sărutări calde și mă mângâie pe frunte să-mi înlăture gândurile grele. Îmi ești bărbatul care mă face să mă simt femeie cu fiecare atingere, cu fiecare privire care îmi pătrunde adânc în suflet, cu fiecare sărut ce-mi taie respirația și mă face să îl simt și în cea mai mică celulă. Mi-ai scris versuri pe piele plimbându-ți ușor buzele moi pe gât, pe sâni, pe abdomenul însemnat de lupta cu moartea unde ai șters orice urmă și m-ai făcut să mă simt iar frumoasă. De fapt, nu mi-ai scris versuri, mi-ai scris o carte pe care o citesc de fiecare dată când mă văd goală în oglindă iar sufletul mi-e plin! Mi-e plin de tine! Am rămas rătăcită sub cearșafurile tale unde probabil încă mă simți… dezarmată… vulnerabilă… Am dat scutul jos să te primesc în mine și ai ajuns atât de ușor la sufletul meu de parcă deja îl cunoșteai. Îmi ești povestea de iubire la care visam cândva. Îmi ești liniștea de care aveam nevoie. Știi… mă răsfață toamna și mă plouă cu frunze palide. Mă sărută cu o ploaie încă destul de caldă. Îmi intră până în suflet și o primesc cu drag, îi fac loc lângă tine. Câte culori minunate într-un singur tablou: al nostru! Îmi ești hăinuța ce mă acoperă seara, să nu simt răcoarea de toamnă. Îmi respiri ușor lângă ureche… deja știu ce vrei să-mi spui. Și te las să o spui în felul tău, să-mi dictezi apoi din priviri ce să fac. Și o fac… îmi place să te simt al meu iar tu știi că sunt a ta! Îmi ești astăzi! Mâine nu se știe, dar tot ce știu este că-n fiecare zi e astăzi!

1072371_872898372728180_6999516163537727381_o

M-as strecura in sufletul tau daca as putea…

Daca as putea sa ma strecor in sufletul tau m-as uita curioasa sa vad ce tii ascuns acolo. Ce cuvinte nespuse, ce lacrimi neplanse, ce visuri neimplinite, ce iubiri netraite, ce zboruri frante… apoi ti-as cauta fericirea sa vad cum o pastrezi si m-as cuibari la picioarele ei sa o simt, sa ma bucur de ea. Si daca as gasi mai multa tristete as aduna-o gram cu gram si as ucide fiecare fir de nefericire. Ti-as pune lumina, caldura, iubire, pace si iertatre! M-as strecura usor si in cel mai mic colt mergand pe varfuri, ti-as lasa acolo o bucatica din inima mea sa bata mereu cu putere, sa iti tina sufletul viu atunci cand simte ca moare. Ti-as pune parfum de flori sa-ti aminteasca de mine si as iesi lasand o usita deschisa sa stiu ca ma pot intoarce candva, cand mi-e dor sau cand te doare. Am sa revin mereu sa iti schimb iarna in primavera! Dar tu? Tu ce ai face daca ai putea sa patrunzi in sufletul meu? Probabil ca ai sterge fiecare pas facut de tine acolo, ai sterge toate amintirile cu noi si ai pune in locul lor uitarea. Ai pune tacere. Daca ai putea… Dar oare ce ai face daca ai vedea ca sufletul meu esti tu? Ai continua sa taci si sa calci? Oriunde ai privi e doar iubire, dar pe fiecare bob de iubire zace cate o lacrima neplansa. Cum as putea sa las asemenea furtuna sa iasa din mine? Ai sa intelegi oare? Caci pana azi n-ai inteles nimic…

suspin

Tu stii cine esti azi?

Stai! Opreste-te un minut! Priveste-te in oglinda, respira adanc si… vorbeste cu tine! Tu stii cine esti azi? Esti femeia neputincioasa care-si plange visul coplesita de durere. Iti aduni lacrimile in palmele obosite de timp si incerci sa zambesti. „Poate ca nu e prea tarziu…” iti spui in gand… Esti ceea ce ai construit tu sau ceilalti? Ceea ce vezi, e ceea ce ai ales tu candva, dar azi… azi poti sa alegi altceva! Elibereaza femeia din oglinda si da-i aripi sa zboare! Eu m-am uitat in oglinda si nu stiu cine e acolo. E doar o imagine… Vad mereu o nebuna care ma cearta, rade, plange, tipa si incearca sa imi spuna ca nu sunt eu. Si da, are dreptate. Femeia din oglinda mea e trista, ma doare s-o privesc in ochi. De azi aleg s-o vad zambind! De azi, privindu-ma-n oglinda, voi fi EU: femeia puternica si ambitioasa care invinge tot, femeia care isi traieste viata visata! Si am sa rad caci voi fi eu, traindu-mi visele si nu visand ca traiesc!fata-privindu-se-in-oglinda1

Beau un vin desi as vrea sa plec…

Ma cert cu timpul… pleaca mereu fara sa vina! Prind radacini in pamanturi straine si apoi trebuie sa plec iar si iar… Cafeaua din dimineata aceasta are aroma de tine: amara! neagra! Prefer un ceai indulcit cu miere. Imi caut linistea in galagia din jurul meu. Caut sa-mi sting focul din inima dar in palma am doar aer si asta l-ar aprinde mai tare. Putina apa de mare ar fi perfecta dar drumul catre ea mi-e strain. Inca arde… Cateva ganduri mi se impletesc in suflet dar nu le spun. Cateva batai de inima imi amintesc ca inca simt, dar le ignor. Cateva vorbe imi rasuna in minte cu un ecou ravasitor dar nu le aud. Un vant usor adie peste tine… Curand vine toamna, anotimpul in care toate mor, pana si iubirea… De vara ce sa mai spun? E trecatoate! Asa cum ai fost si tu… Noaptea paseste obosita si mi se aseaza in pragul de care nici tu nu ai vrut sa treci. O las sa intre… ne asezam la masa si vorbim. Beau un vin desi as vrea sa plec…

large-15-7

Mergi spre tine! 

Tu… ești sigurul/singura care poate să își aprindă lumina interioară! La fel, o poți stinge… Indiferent de alegere e greu oricum. Lumină înseamnă să simți, să fii, să trăiești! Și nimic nu poate fi mai frumos decât asta! Întunericul e cel care trage cortina peste sufletul obosit și învins de durere. Acolo lacrima nu poate fi ștearsă pentru că nimeni nu o vede!
Azi asist cu tristețe la un bal mascat unde sufletele sunt ascunse și costumele admirate! Ne îngropăm emoțiile înainte ca ele să moară. Nu le dăm nicio șansă… Am devenit păpuși manipulate cu ușurință ca într-o piesă de teatru și ne acceptăm rolul. Tânjim după o mână care să ne aducă în lumină neștiind că tot ce trebuie să facem e să ne ridicăm și să pășim fără frică. Mergând, vom întâlni acele mâini care ne vor îmbrățișa ființa, vom întâlni acele zâmbete care ne vor lumina chipul și vom știi într-un final că fiecare om are puterea de a-şi aprinde propria lumină!
Hai sus! Hai fără frică! Mergi spre tine! 
golden light

Totul… sau tot ce contează! 

687663bd1fbdfded7f4d5ac27d5feb7d
Îmi aștern în suflet petale cu miros de frezii pentru că… pot! Închid ochii și le absorb mirosul din toți plămânii! Pășind pe vârfuri găsesc amintiri la toate colțurile prăfuite… încă sunt vii! Dar sunt amintiri, cândva reale! „Totul” s-a frânt în mai „puțin” lăsând doar urme adânci, cărări săpate cu lacrimi să nu uit drumul spre înapoi! Și totuși merg înainte! Când mi-e dor dau o fugă în trecut. Mă întâlnesc cu amintirile și le trec pragul zâmbind, îmi îmbrățișez oamenii dragi și clipele trăite din plin apoi vin înapoi aici. Continui să clădesc cu emoții lăsând „totul” și bucurându-mă de „puțin”. Atât îmi trebuie să pot trăi!